luni, 27 decembrie 2010

Vindecari miraculoase - Prezenta ingerilor

 

O priveliste incantatoare se desfasura inaintea mea

„Când aveam nouă ani, m-am îmbolnăvit dintr-un motiv pe care nu-l cunoşteam. Febra mea era peste 41°C. Medicul m-a consultat de mai multe ori şi, când a devenit evident că situaţia e foarte critică, s-a hotărât să mă interneze în spital. Aceasta nu a produs nici o ameliorare. De-a lungul zilelor următoare febra chiar a  crescut.

Medicii au  făcut toate analizele la care s-au putut gândi, dar nu au descoperit cauza febrei. În final, o echipă de trei sau patru pediatri au decis că era absolut  necesar să se scadă temperatura, altfel creierul ar fi fost afectat. Eram foarte slăbită în acel moment. Auzeam doctorii exprimându-şi îngrijorarea că nu aş mai fi rezistat prea mult cu această febră.

În final, doctorii au hotărât să ia măsuri drastice. M-au dezbrăcat complet şi m-au înfăşurat într-un cearşaf, cu cuburi de gheaţă. Apoi, o asistentă a rămas acolo  şi-mi lua temperatura la câteva minute.

Când am fost complet acoperită am leşinat. Mi se părea că pluteam şi totul în jurul meu era întunecat şi plăcut. Şi apoi a apărut un tunel, cu o lumină foarte orbitoare la capăt.

Am fost ajutată de cineva să urc prin acest tunel. Când am ajuns la capăt, o privelişte încântătoare se desfăşura înaintea mea. Erau peste tot câmpuri cu flori şi un  drumeag în dreapta mea, iar copacii erau vopsiţi cu alb până la jumătate; era şi-un gard alb. Totul părea  minunat.

Iar pe păşunea din parte dreaptă erau cei mai splendizi cai pe care-i văzusem vreodată. Trebuia să trec peste două garduri ca să ajung la aceşti cai, dar la vârsta de nouă ani nu era nici o problemă oriunde ar fi fost să merg.

Am început să merg încolo pe acel drum şi, după  puţin timp, am  observat un fel de lumină albă, o prezenţă prietenoasă care era în urma mea. Prezenţa a spus: „Încotro mergi?”. Iar eu i-am răspuns: „Merg şi eu pe aici”. Iar ea mi-a zis: „Excelent. Te voi însoţi”.

Erau o mulţime de flori pe care nu le mai văzusem niciodată. Le  culegeam în timp ce ne deplasam, întrebând „prezenţa” cum se cheamă fiecare dintre ele.

Şi eu vorbeam cu această lumină orbitoare, care conţinea  toate culorile şi nici o culoare în acelaşi timp. Ea  nu avea nici un fel de faţă sau trăsături, dar asta nu mă deranja. Îmi amintesc cum priveam înapoi, în jos prin tunel, la oamenii adunaţi în jurul patului şi nu-mi păsa că eram aici sus, iar corpul meu era acolo jos. De fapt, mă simţeam foarte bine.

Deci, vorbeam cu această  lumină şi mă minunam asupra acestor cai. Tocmai  pusesem piciorul pe parapetul de deasupra gardului şi mă pregăteam să intru pe păşunea cailor, când o voce de nicăieri a  spus: „Ce caută ea aici?”. Iar lumina a răspuns: “Ea a venit să ia caii.” Iar vocea a vorbit din nou: „Nu e drept. Nu e timpul ei. Trebuie să se întoarcă”.

În acel  moment, m-am prins cu mâna de parapetul gardului, pentru că nu doream să mă întorc. Era ultimul lucru pe care-l voiam. Vocea i-a mai vorbit un pic luminii albe şi au decis că ar trebui să mă întorc. Aşa că m-am aruncat,  într-un acces de furie, asupra gardului şi mi-am înfăşurat mâinile şi picioarele în jurul lui şi nu i-aş fi dat drumul. Vocea doar râdea. „Uite, îl poţi avea mai târziu, dar nu e acum momentul. Căzând pradă unui acces de furie nu te va duce la nimic bun.”

M-am trezit că pluteam deasupra câmpului, întorcându-mă înapoi în tunel. Iar eu continuam să ţip şi să urlu, în timp ce această mână doar mă ghida gentil în jos, prin tunelul prin care am urcat. „De ce nu pot să rămân?” am ţipat. „Pentru că tu ai  altceva  de făcut”, a spus vocea.  A trebuit să mă pliez şi să intru repede în corpul meu.

Îmi amintesc că eram întinsă  în patul meu şi că priveam în sus. Un doctor înspăimântat stătea în picioare alături de patul meu. A suspinat uşurat şi i-a spus unei asistente: „Oh Doamne, s-a întors.”.”
 
Sursa :  http://angelinspir.ro/

miercuri, 22 decembrie 2010

Virtutile medicale ale Postului si tratamentul pentru diverse boli


Omul, prin procesul chimic de metabolism, încorporeaza elemente chimice din mediul exterior în mediul interior pe baza individualitatii organismului sau. Astfel, substanta primita din exterior este metabolizata, transformata în compusi chimici din care se alcatuieste trupul omenesc, devenind tesuturi si organe. Dar tesuturile si organele noastre mor în fiecare clipa si, de aceea, sunt înlocuite, tot în fiecare clipa, prin procesele chimice permanente de la nivelul celulelor. 

Principala functie a celulei este nutritia, termen care poate tine locul termenului de “metabolism”. Nutritia înseamna viata. În cadrul proceselor metabolice de nutritie, celula furnizeaza organismului si energia de care acesta are nevoie. 

Pentru a fi utila organismului, deci celulelor, hrana trebuie radical transformata în compusi chimici care pot fi primiti de catre celule. 

Celula primeste proteine, zaharuri si grasimi, iar cu ajutorul enzimelor, ea divizeaza acesti compusi în fragmente din ce în ce mai mici. Apoi, tot celula recompune fragmentele în substante complexe, pe care le încorporeaza în propria sa substanta, realizând astfel permanenta înlocuire a tesuturilor noastre. 

Schimburile chimice la nivelul celulelor îsi mentin ritmul si în cele mai vitrege conditii, adica si în situatia în care organismul nu mai este hranit. În acest caz, celula consuma substante din rezervele organismului. 

Orice schimb chimic produce deseuri la nivel celular. Când aceste deseuri devin importante, ele perturba mecanismele de nutritie, în special în prima lor componenta, aceea de fragmentare a substantelor primite de celula. Mai pe întelesul tuturor, celula rupe aceste substante conform unor scheme precise pentru a obtine niste compusi precisi; exactitatea este esentiala, fiindca altfel acesti compusi nu pot fi folositi mai apoi.
Din diverse cauze, printre care se numara si acumularea acestor deseuri, celula face la un moment dat o greseala: în loc sa rupa corect o substanta, o fragmenteaza aberant, ceea ce rezulta din aceasta operatie fiind un compus pe baza caruia nu se poate sintetiza nici o substanta utila, fiind si nociv în acelasi timp. Asemenea compusi aberanti sunt celebrii “radicali liberi”, iar nocivitatea lor este data de faptul ca pot afecta ADN-ul, informatie genetica necesara celulei pentru a functiona. 

Deci, nutritia, esentiala vietii, este în acelasi timp cauza îmbatrânirii si mortii si se afla la originea unor afectiuni extrem de grave, cum ar fi cancerul. 

Revenind la problema bolii, trebuie facute câteva precizari:
Ø bolile infectioase sunt boli de atac, produse de agresiuni asupra organismului; ele sunt rezultatul virusilor si bacteriilor patrunse în corp. Chiar si o banala “raceala” este, în realitate, o viroza, iar o amigdalita este o infectie bacteriana;
Ø bolile degenerative sunt rezultatul fie al lipsei unor hormoni (de pilda cazul diabetului), fie al absentei unor vitamine sau a altor elemente chimice necesare organismului;
Ø bolile fara leac cele mai grave au la origine ceea ce am putea numi “auto-intoxicatia”, adica prezenta în organism a unor substante nocive produse chiar de tesuturile umane. 

Cea mai mare parte a cazurilor de cancer se pot explica prin aceasta notiune de “auto-intoxicatie” prin care radicalii liberi pot deregla informatia genetica a celulei, prin afectarea lantului ADN, perturbând ritmul de multiplicare a celulelor, în urma careia se formeaza tesuturile. 

Tumorile maligne sunt dezvoltari aberante ale unui tesut, rezultate în urma unei multiplicari celulare incorecte.
Perturbarea procesului de diviziune celulara se datoreaza erorilor ivite în mecanismul de nutritie, iradierilor puternice sau îndelungate, atmosferei din ce în ce mai poluate din orase, stilului de viata caracterizat prin stress, supraalimentatie si sedentarism. 

Mâncam si bem ceea ce ne place, nu neaparat ceea ce ne face bine. În tot ceea ce priveste stilul de viata, ne-am departat de natural, de ceea ce-i prieste organismului. De pilda, unele mecanisme fiziologice esentiale, numite functii adaptative, sunt din ce în ce mai putin folosite. Prin aceste functii, organismul se adapteaza la modificarile mediului exterior, mecanismul de termo-reglare fiind una din aceste functii. 

În atmosfera vietii moderne de astazi, aceste functii au ajuns aproape nefolosite, ele fiind înlocuite cu mecanisme artificiale, de investitii ale omului în perpetua sa cautare a maximei placeri prin efort minim.
Stingerea functiilor adaptative duce la disparitia functiilor fiziologice importante. Organismul nostru, creat de Dumnezeu cu legi precise de functionare, este dereglat datorita acestor schimbari petrecute într-un interval foarte scurt de timp. 

Am înlocuit din dieta noastra produsele naturale, îmbuibându-ne cu o gramada de otravuri bine ambalate. S-a perturbat de asemenea pâna si ritmul alimentatiei. Frecventa si mai ales abundenta meselor noastre au facut sa dispara o functie esentiala a organismului nostru, aceea de adaptare la lipsa hranei. Societatea contemporana, facând din ce în ce mai putin efort fizic, ar fi normal sa manânce mai putin. S-a întâmplat însa invers: sedentarismul lumii contemporane este asociat unei abundente alimentare incredibile. 

Singurul obicei bine încetatenit, prin care s-a pastrat functia de adaptare la lipsa de hrana, este postul. El este urmasul normalitatii alimentare pe care am uitat-o de demult. Exista o ordine, o întelepciune în asezarea posturilor: 

Ø postul Pastilor se tine primavara si reprezinta cea mai benefica si mai radicala cura de dezintoxicatie, fiindca în mesele zilnice apar o multime de plante cu efecte depurative (diuretice);
Ø postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel si postul Adormirii Maicii Domnului deschid vara si, respectiv, anunta venirea toamnei, dispunerea lor fiind deosebit de utila în cadrul igienei alimentare din acea perioada a anului;
Ø postul Craciunului este ultima perioada de detoxificare din cursul anului. 

Acestor intervale de post le corespund perioade fara oprelisti alimentare, în care gastronomia româneasca se desfasoara în toata bogatia sa. În timpul unei perioade de post negru intra în actiune o multitudine de mecanisme subtile în care este implicat întregul organism, pâna la nivelul celular:
§ lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate;
§ arderile se obtin si pe seama proteinelor din tesutul muscular;
§ tot ce este în exces în trupul nostru se consuma, tot organismul participând la efort. 

Cea mai mare parte a “miraculoaselor” vindecari de cancer sunt asociate unui regim alimentar foarte sarac în proteine animale, grasimi si zaharuri. Sub numele de cancer se ascund diverse tumori maligne caracterizate de înmultirea aberanta a unor celule care au degenerat; acestea invadeaza tesutul în care au aparut si, prin metastaza (fiind transportate prin vasele de sânge sau prin sistemul limfatic), prolifereaza în noi zone ale organismului. Interesant este însa faptul ca organismul nu poate, practic, lupta împotriva acestor tumori. Sistemul imunitar nu reactioneaza cum ar trebui, fiindca nu considera noile tesuturi surse ale unei agresiuni. 
Ele nu sunt în mod fundamental straine organismului pe care-l invadeaza si de aceea nu sunt distruse.
Medicina, în lupta împotriva unui inamic atât de perfid, cunoaste trei mari mijloace:
¨ extirparea chirurgicala a tumorilor;
¨ chimioterapia prin citostatice;
¨ radioterapia. 

Solutia chirurgicala se preteaza în situatiile în care cancerul a fost depistat devreme, iar celelalte mijloace au ca scop încetinirea sau chiar stoparea multiplicarii celulare în tesuturile canceroase, adica oprirea dezvoltarii tumorilor, fie prin substante chimice, fie prin iradiere. 

Exista, în medicina populara, atât de dispretuita astazi, plante cu efect anticancerigen, o parte din aceste plante urmând a fi prezentate în aceasta lucrare. Dar la fel de important este regimul alimentar. 

Tumorile sunt considerate de catre organism tesuturi normale si, din acest motiv, sunt perfect irigate; toate substantele necesare dezvoltarii lor le parvin din abundenta. Dar, într-o perioada de abtinere de la hrana, organismul începe sa consume din propria sa substanta, tot ce este în exces contribuind la acest efort de a mentine necesarul energetic fara “aprovizionare” din exterior. 

Dupa ce lipidele din tesuturile sub-cutanate sunt consumate primele, organismul foloseste, într-o ordine precisa, tot ce poate fi necesar arderilor. Din moment ce pâna si proteinele din tesutul muscular sunt consumate, este logic ca tesuturile bolnave, tumorile maligne, sa fie si ele utilizate. 

Explicatiile de mai sus, asa simplist cum au fost enuntate, sunt singurele care pot arunca o raza de lumina asupra asa numitelor “vindecari miraculoase” în care postul apare ca o constanta. Natura este cel mai bun medic si abtinerea de la hrana a organismelor bolnave este o regula. Sa ne aducem aminte de reactia în fata bolii a unui animal bolnav care este mult mai normala decât a noastra. El refuza orice fel de hrana, multumindu-se cu putina apa. 

S-a observat, chiar si statistic, ca în “vindecarile miraculoase” exista o relatie între aceste cazuri si ceea ce se numeste “stare de rugaciune”, “starea mistica”. Indiferent daca suntem credinciosi si întelegem ca rugaciunile pot fi împlinite sau daca suntem rationalisti si ajungem la concluzia ca auto-sugestia face minuni, realitatea ramâne: exista oameni care se vindeca în cazuri pe care medicina le considera pierdute, iar, în vindecarea lor, o anumita stare de spirit - specifica momentelor în care ne rugam cu credinta nestramutata - are o importanta covârsitoare. 

Trebuie sa fim convinsi ca vindecarea adevarata nu se datoreaza doar regimului alimentar, stilului de viata si ceaiurilor de plante pe care le-am baut; toate acestea nu ar fi de ajuns fara acea convingere intima stimulata de rugaciune, ca bunatatea lui Dumnezeu se poate revarsa asupra omului în suferinta, vindecându-l

Mergând pe firul acestei dimensiuni spirituale, putem cita în continuare cuvintele Mântuitorului nostru: “Eu sunt calea, adevarul si viata” si tot Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamna: “Rugati-va neîncetat”. Mântuitorul nostru este viata pentru ca ne-a rascumparat din pacatul savârsit în urma neascultarii protoparintilor nostri Adam si Eva, care au creat pe pamânt boala si moartea. 

Mântuitorul ne-a repus la dispozitie ENERGIILE HARICE NECREATE ALE DUHULUI SFÂNT, care vor ajuta celulele organismului nostru sa-si împlineasca functia de nutritie normal, suplinind în acelasi timp lipsa de energie rezultata în urma abtinerii de la mâncare. 

Prin urmare, se poate afirma ca postul nu este numai un mijloc de prevenire a bolilor degenerative, între care cancerul are un loc de frunte, ci si cea mai naturala cale de vindecare în acest tip de afectiuni.

Sursa: http://biserica.org/ro/

duminică, 19 decembrie 2010

luni, 13 decembrie 2010

Minunile din jurul Părintelui Arsenie Boca




Mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu, vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie”, spunea în 2002, Episcopul Daniil Petroşanu într-un interviu despre Părintele Arsenie Boca.

Mărturii despre părintele Arsenie Boca a publicat editura Agaton din Făgăraş, începând din anul 2004 cu volumul „Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Pr. Arsenie Boca”, în 2005 a apărut cartea „Noi mărturii despre Părintele Boca” şi în anul 2008, volumul al treilea „Alte mărturii despre Părintele Boca” pe care ne propunem să vi-l prezentăm succint.

Urmărind firul acestor „mărturii” ale oamenilor care au fost apropiaţi în timpul vieţii de Părintele Arsenie Boca, cititorii vor afla despre marile minuni săvârşite de Arsenie Boca, vindecări miraculoase atât în timpul vieţii lui, cât şi după aceea, la mormântul Sfinţiei Sale. „Totul în jurul lui era o minune”, se spune într-un loc. De asemenea vor lua cunoştinţă şi de note biografice: s-a remarcat de pe băncile liceului pe care l-a absolvit ca şef de promoţie, a urmat Academia de Teologie din Sibiu, apoi Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti (este renumit ca artist, pictor bisericesc), la Bucureşti a audiat şi cursuri de medicină şi de mistică creştină. Dintre arte, a iubit şi muzica, în anii de studenţie a cântat la flaut iar Liturghia cântată de maicile de la Prislop a fost „organizată şi armonizată de Părintele Arsenie”. Pe tot parcursul vieţii sale monahale, Părintele Arsenie Boca a fost prigonit şi persecutat de comunişti, urmărit de securitate, arestat şi dus la Canal pentru aproape un an. Aşa cum reiese din confesiunile cuprinse în această carte, Arsenie Boca era retras din fire, puţin comunicativ, avea vorba aspră, de multe ori se ferea de oameni (mai ales din cauza securiştilor ce mişunau în jurul lui), ca duhovnic şi povăţuitor era sever, era „harismatic”, avea darul vederii înainte, cunoştea gândurile oamenilor şi faptele deja petrecute dar şi cele ce urmau. Avea „o strălucire deosebită a feţei”, o privire foarte intensă şi pătrunzătoare, o ucenică îşi aminteşte cât de uimită a fost de ochii Părintelui care erau când albaştri precum cerul, când negri ca mura din pădure. Sfătuia pe tot creştinul ce se apropia de el cu intenţii bune (erau şi informatori care-l căutau îmbrăcaţi în „blană de oaie”, nu-i alunga dar le vorbea cu dublu înţeles).




Din spusele Arhim. Vasile Prescure reiese că Părintele Arsenie Boca s-a învrednicit de vederea unor Persoane Sfinte: a Maicii Domnului, a Sfântului Serafim de Sarov şi chiar a Mântuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, care în două cazuri I s-a arătat „sub chipul unui copil”, o dată în biserica Mănăstirii Brâncoveanu, când Părintele Arsenie se afla între naos şi pronaos, iar a doua oară în sfântul altar. Acest Arhimandrit Vasile Prescure dar şi Preotul Nicolae Streza ne destăinuie că Sfântul Serafim de Sarov care a trăit cu 200 de ani înaintea Părintelui Arsenie, i-a îndrumat paşii în viaţa duhovnicească: „Fiind la Sfântul Munte Athos, în Grecia, s-a rugat Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului să-i călăuzească paşii spre un duhovnic cunoscător al tainelor vieţii duhovniceşti, care să-l îndrume în viaţa călugărească. După rugăciuni stăruitoare la Fecioara Maria s-a învrednicit de o vedenie în care Maica Domnului l-a luat de mână, l-a urcat pe un munte înalt, cu o prăpastie atât de mare încât cu greu putea cineva să meargă cu piciorul liber, şi l-a încredinţat Sfântului Serafim de Sarov (1759-1833), care l-a îndrumat în viaţa monahală.”

Cât a fost arestat, celula în care era închis Părintele Arsenie, dimineaţa gardienii o găseau descuiată, aşa încât chiar ei au ajuns să spună că nu ei trebuie să-l păzească pe Părintele, ci invers! De asemenea sunt mărturii că la canal, urmărind să-l umilească pe Părintele Arsenie Boca, l-au introdus într-o celulă cu delicvenţi de drept comun. „Rezultatul a fost că delicvenţii s-au întors de la faptele lor rele, văzându-l şi ascultându-l pe părintele, şi l-au ocrotit.”

Femeile care depun mărturii în această carte, creştine de mir, călugăriţe, preotese, aproape toate vorbesc despre cât de mult a militat Părintele Arsenie împotriva avorturilor. Bolile din familie, necazurile au ca rădăcină comiterea avorturilor. Femei care aveau un copil sau doi erau chinuite de copii sau de boli / necazuri mari ale copiilor pentru că n-au dat naştere la toţi fiii dăruiţi de Dumnezeu: „De multe ori Părintele spunea: «Mă, de ce nu-l omori pe fiul cel mare, că e botezat? De ce să omori pe unul care nu e încreştinat?». Spunea asta pentru ca să-i sperie pe oameni, să-i facă conştienţi de fapta lor.” (Preotul Ioan Ciungaru din localitatea Copăcel).

Părintele Arsenie sfătuia pe femeile care aveau soţi beţivi, să se despartă. „Despre beţie Părintele a spus: «Decât să scoţi pe diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad.»” (în capitolul „Cu Părintele Arsenie în Grădina Maicii Domnului”).

Preoţi de mir i-au adresat Părintelui Arsenie Boca întrebarea dacă pot sau nu citi Molitvele Sfântului Vasile cel Mare. „Mi-a spus să nu le citesc, să-i las, eventual, pe cei de la mănăstire să le citească, pentru că diavolul e lăsat de Dumnezeu să stăpânească pe cineva şi dacă Dumnezeu vrea să mântuiască pe acel om prin chinul diavolului, n-ar trebui noi, ca preoţi, să intervenim acolo.” Părintele le dădea şi exemple concrete ale unor preoţi de mir care şi-au atras necazuri pentru că nu erau suficient de pregătiţi pentru citirea acestor rugăciuni atât de puternice.

Dintre lecturi, Părintele recomanda citirea zilnică a Noului Testament şi a cărţilor „egale” cu Noul Testament. Iar dintre rugăciuni, cel mai adesea a se practica „Rugăciunea minţii şi «Tatăl nostru» care este rugăciunea cea mai puternică adusă de Domnul Hristos, care cuprinde toate trebuinţele noastre.”

Pentru folosul cititorilor revistei noastre, încheiem cu un minunat cuvânt despre dragoste: „În viaţa de dincolo oamenii se vor cunoaşte după dragoste; cei ce s-au iubit după Dumnezeu vor fi aproape unii de alţii şi aproape şi de Dumnezeu.” (din acelaşi capitol „Scrisori şi îndrumări de la Părintele Arsenie”)

Fie ca în viaţa de dincolo, să ne vedem şi noi, şi să ne cunoaştem după spusele Părintelui Arsenie, după dragoste! Amin! 

duminică, 5 decembrie 2010

Vindecari miraculoase



Unii le numesc minuni săvârşite de divinitate, alţii le consideră efect al autosugestiei, cei mai mulţi recunosc că la mijloc e puterea extraordinară a minţii/subconştientului, unanim recunoscută, dar destul de puţin cercetată. Cert este că nu sunt deloc puţine cazurile de vindecări miraculoase, aproape peste noapte, ale unor indivizi care spun că n-au făcut decât să mediteze, să se concentreze asupra luptei cu boala ori să se roage. Indiferent de calea aleasă, rezultatul pozitiv a provocat întotdeauna uimire şi admiraţie.

* Senzaţional: suferinţe alungate dintr-o privire!

În luna februarie 2005, canalul de televiziune NewsNet 5 difuza mai multe documentare despre vindecările miraculoase din Cleveland, oraşul în care câţiva medici de excepţie, printre care dr. Issam Nemeh, au reuşit aproape imposibilul. Între oamenii vindecaţi inexplicabil, s-a numărat şi Ted Castelle, expertul pe probleme de sănătate, timp de 25 de ani, al postului tv menţionat şi fost preşedinte al Academiei de Medicină din Cleveland (Ohio). Castelle suferea de o afecţiune inflamatorie degenerativă la umăr, care-i dădea dureri insuportabile, împiedicându-l să-şi folosească braţul. Doctorul curant şi fizioterapistul la care apelase nu i-au fost de prea mare ajutor. În cele din urmă, suferindul a ajuns la dr. Issam Nemeh, în cadrul unei manifestări organizate pe 14 august 2004, la biserica catolică St. Angela din Fairview Park. În faţa mai multor martori oculari, printre care şi soţia suferindului, dr. Nemeh l-a întrebat pe acesta, privindu-l adânc în ochi :”Vrei să te vindeci?” Bolnavul a răspuns:”Da, sigur”. După care medicul s-a rugat deasupra lui Castelle care, după câteva minute, a simţit că-şi poate mişca din nou mâna şi umărul. Potrivit propriilor estimări, pacientul îşi poate folosi acum braţul în proporţie de 95%. Şi acesta nu e singurul caz miraculos din Cleveland. Un alt doctor, chirurgul Michael Hudec, de la MetroHealth Medical Center, a depus public mărturie că a fost vindecat de dr. Nemeh. Hudec avea dureri groaznice la mână, iar un coleg ortoped îi recomandase injecţii împotriva acestora. Chinul slăbea în intensitate, dar nu dispărea, astfel că suferindul a ajuns şi el la dr. Nemeh, despre care auzise numai lucruri bune. O singură întâlnire a fost de ajuns pentru ca Hudec să scape nu doar de durerile de la mână, ci şi de o problemă medicală mai veche: piciorul rămas înţepenit, după un accident. Alţi pacienţi au povestit că au fost vindecaţi, graţie dr. Nemeh, de afecţiuni mult mai grave, precum cancerul. Dr. Scot Remick, de la Ireland Cancer Center, nu exclude posibilitatea unor asemenea miracole, arătând că metodele curative alternative cuceresc tot mai mult teren, iar medicina clasică nu le descurajează. Există însă şi voci sceptice, care pun vindecările pe seama autosugestiei, unui efect placebo sau altfel spus mobilizării şi utilizării rezervelor funcţionale ale creierului. Dar asemenea ipoteze nu pot fi valabile în cazul copiiilor mici. Aşa că, pentru moment, ştiinţa se declară neputincioasă în a aduce explicaţii logice unor asemenea fenomene incontestabile.

* Mintea ne poate însănătoşi!

În timp ce îşi făcea practica la un mare spital londonez, dr. Frederick W. Bailes (1889-1970) a observat cum procesul de vindecare al pacienţilor era în mare măsură influenţat de psihicul lor. Astfel, unele modele de gândire produceau invariabil aceleaşi reacţii fizice, ceea ce l-a făcut să concluzioneze că atât boala, cât şi sănătatea îşi au originea în starea noastră mentală. Cercetările sale în acest sens au culminat cu publicarea, în 1942, a cărţii “Mintea poate vindeca”, devenită rapid un best-seller reeditat de nenumărate ori. Filozofia de bază a lui Bailes era următoarea: secretul vindecării constă în capacitatea omului de a înlătura din propria-i minte orice idee sau imagine a bolii. Repetându-şi concentrat (nu automat!) de mai multe ori pe zi – îndeosebi înainte de a adormi, când subconştientul este mai receptiv- că este absolut sănătos şi că se simte foare bine, omul ar trebui să reuşească să scape de suferinţe într-un timp nu foarte îndelungat. El trebuie să se autoconvingă că simţurile care îl informează că este bolnav de fapt îl mint şi că mintea sa, mai puternică, ştie care e adevărul.

* Frica, gelozia şi agresivitatea distrug sănătatea

S-a demonstrat ştiinţific că stări emoţionale precum teama, gelozia sau anxietatea, frustrările şi agresivitatea au un impact uneori devastator asupra sănătăţii fizice. Un studiu recent a scos la iveală faptul că frica poate accentua evoluţia unor boli, precum cancerul, concluzie care completează o altă observaţie anterioară: oamenii înspăimântaţi că vor face o anumită maladie, întâlnită la rude sau apropiaţi, au şanse mari să se îmbolnăvească! Exact aplicarea zicalei: “de ce ţi-e frică, nu scapi”. Cercetătorii au mai constatat că ulcerul gastric, astmul, unele afecţiuni ale pielii şi tulburările cardiace sunt adesea consecinţa unor probleme emoţionale sau de natură psihică, manifestate pe o perioadă mai lungă de timp. În plus, emoţiile negative puternice încetinesc producţia de hematii (globule roşii), provocând anemie, dar afectează şi procesul de digestie, ducând la indigestii nervoase sau colite pe fond nervos. Se poate întâmpla ca tensiunea nervoasă să blocheze intestinele, făcându-le inactive. Persistenţa supărării cronicizează suferinţa, sodiul şi apa sunt reţinute în organism, în vreme ce potasiul, vitamina C, magneziul şi vitamina B sunt epuizate. Sentimentele negative modifică şi funcţionarea corectă a bilei, a ficatului şi inflamează mucoasa intestinelor. Drept urmare, abdomenul se balonează, apar durerile de burtă, dereglările metabolice, insomniile. Revista "Physician" a publicat chiar un articol care arăta că, sub influenţa gândirii negative, sistemul nervos declanşează curgerea excesivă a unor anumitor fluide în ţesuturi şi membrane. Acestea pot fi îndepărtate prin operaţii, medicamente şi regim, dar vor reveni, până când mintea va scăpa de acest blocaj negativ.

* Adevăratele cauze ale varicelor, ulcerului şi reumatismului?

Seneca spunea: "Să vrei să fii vindecat este începutul vindecării”. Oamenii de ştiinţă recunosc că au văzut cazuri de dispariţie a unor afecţiuni ca erupţii cutanate, sinuzite, polipi nazali ori stări repetate de răceală doar prin tratarea cauzelor de natură mentală. Există şi terapeuţi care susţin că apariţia varicelor, de pildă, e determinată de sentimentul de descurajare, epuizare şi frustarare a bolnavului, care se simte supraîncărcat, nevalorizat şi urăşte inconştient situaţia în care se află. Gastrita şi ulcerul ar fi consecinţa fricii de nou, spaimei de necunoscut/neprevăzut şi eforturilor uriaşe de adaptare la diverse situaţii, iar reumatismul ar fi generat de lipsa afecţiunii, resentimente, amărăciune sau autovictimizare. Patricia Mumby, profesor asistent în departamentul de neuroştiinţe complementare la centrul medical Loyola University, consideră că mintea umană este un rezervor nefolosit de vindecare. Creierul comunică cu sistemul imunitar, iar stresul poate genera hormoni gen cortizon şi adrenalina, crescând astfel riscul de cancer, boli cardiovasculare, osteoporoză şi diabet sau întârziind procesul de vindecare. Bruce McEwen, neuroendocrinolog la Universitatea Rockefeller, a descoperit faptul că stresul cronic, prin cortizonul eliberat în asemenea situaţii, poate afecta creierul în zonele care coordonează presiunea sângelui, ritmul cardiac, activitatea intestinală, memoria, frica şi anxietatea. Aşa apare "sindromul bolii". "Te simţi ca şi cum ai fi răcit, total lipsit de energie. Te simţi bolnav din punct de vedere fizic şi de fapt nu eşti. Toate acestea se datorează hormonilor eliminaţi de creier care trimit un răspuns dăunător organismului". Alastair J. Cunningham, de la Institutul de Cancer din Ontario, a descoperit la rândul său că suferinzii de cancer care încă mai sperau la vindecare trăiau mai mult decât cei care erau în acelaşi stadiu al bolii, dar care erau măcinaţi de spaimă şi depresie. Râsul, meditaţia, muzica şi exerciţiile fizice pot stimula producerea de hormoni cu acţiune antiinflamatorie şi antibacteriană, sporind capacitatea de apărare a organismului.

* Principiul Gröning: “Nu există boli incurabile”

Născut la 30 mai 1906 în Germania, ca al patrulea din cei şase copii ai unor muncitori, Bruno Gröning (Grönkowski) a devenit – în ciuda pregătirii precare, cu doar 5 clase primare absolvite- un renumit vindecător spiritual, care avea să întemeieze o adevărată şcoală, bazată pe următoarea învăţătură: "Nu există boală incurabilă. Dumnezeu este cel mai mare medic”. Convins că boala e un deranjament al armoniei interioare, Gröning promitea vindecarea prin credinţă. Sute de mii de oameni au apelat la el pentru tămăduire, existând relatări potrivit cărora ar fi făcut paralitici să meargă, orbi să vadă şi surzi să audă. Momentul de apogeu al activităţii sale s-a petrecut în septembrie 1949, în faţa a 30.000 de persoane strânse la Traberhof, în apropiere de Munchen, când Bruno Gröning ar fi reuşit vindecarea în masă. Totul doar privindu-şi concentrat pacienţii, făcând câteva gesturi şi rostind câteva cuvinte. Fireşte, s-au găsit şi contestatari, care i-au reproşat încălcarea legii privind practica medicinală, ceea ce l-a adus în mod repetat în faţa justiţiei. A mai fost acuzat că vindecările sale aveau doar efect temporar, fiind urmarea hipnozei ori sugestiei. Asta deşi un inginer din oraşul Herford (Renania de Nord-Westfalia), al cărui copil de 9 ani suferea de atrofie musculară, a povestit presei că, după ce a acţionat Gröning, circulaţia în picioarele micuţului s-a pus în mişcare, iar băieţelul a reuşit în scurt timp să meargă.

* În afara emoţiilor proprii şi gândurilor negre, un impact serios asupra stării de sănătate îl au experienţele din copilărie, dar şi climatul din familie, ori relaţiile cu prietenii şi chiar şefii. Toate acestea - nu întotdeauna recepţionate conştient- pot crea în minte modele distructive, care afectează organismul zi şi noapte, fie că este treaz sau că doarme. Singura salvare o constituie contracararea prin gânduri pozitive, repetate concentrat şi constant

Sursa: http://www.independent-al.ro/

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Pr. Rafail Noica - Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos

Partea 1

Pr. Rafail Noica - Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos? - Partea I from HarrDelos on Vimeo.

Partea 2

Pr. Rafail Noica - Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos - Partea II from HarrDelos on Vimeo.

Sursa: http://filmeortodoxe.blogspot.com/

Tradiţii şi obiceiuri de Sfântul Nicolae



Au rămas mai puţin de două zile până la sosirea lui Moş Nicolae, care va trece pe la copiii cuminţi cu daruri. Neastâmpăraţii se vor trezi însă cu nuieluşe în cizme. Moşul vine în noaptea de duminică spre luni.

Obiceiul venirii lui Moş Nicolae în noaptea de 5 spre 6 decembrie este unul extrem de răspândit ţara noastră. La fel ca şi în trecut, micuţii care îşi aşteaptă darurile se tem cel mai tare de nuieluşa pe care o pot găsi în ghete, dacă nu au fost cuminţi pe parcursul anului. "Lângă acest Moş Nicolae simbolic, nuieluşa este un reper moral pentru a putea să-ţi păstrezi bunacuviinţă şi pentru a putea fi un viitor membru de nădejde al familiei", a explicat etnologul Doina Iştfanoni.
Moş Nicolae a trăit în secolul al XV-lea, în Orientul Mijlociu, a fost cardinal de Myra şi a fost recunoscut ca sfânt, începand cu secolul al şaisprezecelea. "Dacă Moş Nicolae a existat în zilele acelea, trup şi sufle,t acum există şi în zilele noastre ca spirit, spiritul generozităţii al credinţei, al bunătăţii", a completat preotul Valentin Fotescu.

În Transilvania, Moş Nicolae este numit Sân-Nicoară şi este cel mai popular sfânt din Ardeal. În popor se mai spune că iarna începe odată cu sărbătoarea de Moş Nicolae, care bătrân fiind, îşi scutură barba aducând astfel prima zăpadă.
Potrivit culturii populare, dacă Moş Nicolae vine pe un cal alb, iar Sfântul Ioan pe un cal negru se spune că se întoarce iarna

Sursa: www.realitatea.net

Sfantul Nicolae si Minunile Sale!


Cel intre sfinti Parintele nostru Nicolae a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian. Mai intai a stralucit prin vietuire calugareasca; iar pentru a fost facut arhiereu. Dar pentru ca sfantul propovaduia cu indrazneala credinta in Hristos a fost prins de mai-marii cetatii, a fost batut si chinuit, apoi aruncat in temnita, impreuna cu alti crestini. Cand marele si binecredinciosul imparat Constantin a ajuns, cu voia lui Dumnezeu, imparat al romanilor, au fost eliberati din legaturi toti cei inchisi si, odata cu acestia, si , care s-a dus in Mira. Nu dupa multa vreme a fost adunat de marele Constantin cel dintai sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae.

Sfantul Nicolae a facut multe minuni asa cum arata Istoria vietii sale. A izbavit de la moarte pe trei barbati napastuiti pe nedrept. Pe cand acestia erau in inchisoare au aflat de timpul cand aveau sa fie omorati si au chemat pe sfant in ajutor; i-au pomenit si de binefacerile ce le facuse cu altii, cum izbavise de moarte pe alti trei barbati din Lichia. Iar Sfantul Nicolae, cel grabnic spre ajutor si gata spre aparare, s-a aratat in vis imparatului si eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru ca a defaimat imparatului pe cei trei barbati, iar imparatului i-a aratat si i-a dovedit ca barbatii aceia sunt nevinovati si ca din pizma au fost parati ca au uneltit impotriva lui. Si asa i-a izbavit Sfantul Nicolae de la moarte.

Pe langa acestea a facut inca si alte minuni. A pastorit dumnezeieste poporul ortodox si ajungand la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul.

Dar Sfantul Nicolae nici dupa moarte nu si-a uitat turma sa. Ca in fiecare zi face cu imbelsugare bine celor ce au nevoie si-i izbaveste de tot felul de primejdii si nevoi, Caci si acum, ca si atunci, Acelasi Dumnezeu lucreaza prin sfantul Sau minunile Sale cele fara de numar.

Ora de Religie: Viaţa şi minunile Sfântului Nicolae, pictate pe sticlă

Pentru întâmpinarea Sfântului Nicolae, mult iubit şi de cei mari şi de cei mici, elevii Cercului „Micul Iconar“ al Şcolii cu clasele I-IV, Rediu Aldei, comuna Aroneanu (judeţul Iaşi), au pictat pe sticlă câteva icoane cu scene din viaţa şi minunile Sfântului, sub îndrumarea institutoarei Ştefania Borşieru. Prin acest gest, elevii au dorit să-l facă cunoscut pe prietenul copiilor într-un mod diferit de cel al lecturării vieţii lui. Icoanele micilor artişti sunt inspirate din frumoasa şi bogata frescă a Mănăstirii Suceviţa, de curând declarată monument UNESCO. Astfel, elevii au pictat diferite icoane care surprind aspecte fie din viaţa, fie din minunile Sfântului Ierarh Nicolae, precum: Naşterea Sfântului Nicolae - Moroşanu Georgiana, clasa a IV-a - icoană care le va aminti celor ce o vor privi despre minunea ce a avut loc după naşterea acestui sfânt ales de Dumnezeu din pântecele maicii sale, când, timp de trei ore a stat în picioare, spre uimirea tuturor şi slava Preasfintei Treimi; Minunea izbăvirii celor trei fete sărace, icoană pictată de eleva Nitelia Alina Gabriela, clasa a III-a, vorbeşte despre minunea Sfântului săvârşită cu cele trei fete pe care tatăl lor hotărâse să le vândă spre desfrânare. Icoana îl înfăţişează pe Sfântul Nicolae cu punga de galbeni în mâna stângă, venind în taină spre a o arunca în casă. În partea dreaptă, tatăl fetelor cade în genunchi, mulţumind Sfântului.

Doi soţi hotărăsc să vândă un covor pentru a-l pomeni cum se cuvine pe Sfântul Nicolae, dar, la piaţă, cel care cumpără covorul este chiar Sfântul, pe care bărbatul nu-l recunoaşte. Sfântul înapoiază covorul femeii, care îşi ceartă soţul, nerecunoscându-l nici ea pe făcătorul de minuni. Cu uimire, în final, amândoi află adevărul. Această minune a Sfântului este zugrăvită pe sticlă de eleva Burueană Mădălina, din clasa a IV-a.

O altă icoană, care-l înfăţişează pe Sfântul Nicolae flancat de Maica Domnului şi Mântuitorul, este opera elevei Amarghioalei Gabriela, clasa a VI-a. Reprezentarea iconografică aminteşte de un moment din viaţa Sfântului când acesta a fost întemniţat pentru că îl pălmuise pe Arie la Sinod. Pentru acest gest i-au fost luate însemnele arhiereşti, dar, în timpul nopţii, Maica Domnului şi Mântuitorul i s-au arătat în temniţă şi i-au redat Sfânta Evanghelie şi omoforul.

Nedreptăţiţi, trei tineri, pentru care au mijlocit înaintea Sfântului Nicolae soţiile lor, au fost izbăviţi în chip minunat. Sfântul Nicolae ajunge la locul osândirii tocmai când ostaşul se pregătea să-i omoare şi prinde sabia în mâna stângă, oprind astfel o fărădelege. Scena este pictată de elevul Marchitan Iulian Cosmin, clasa a IV-a.

Trei voievozi, acuzaţi pe nedrept de complot împotriva împăratului Constantin, sunt întemniţaţi. Rugându-se Sfântului Nicolae, acesta li se arată în temniţă şi îi încredinţează că a doua zi vor fi eliberaţi. Scena arătării este pictată de eleva Bran Marina, din clasa a V-a.

Adormirea Sfântului Nicolae adună în jurul catafalcului mulţime de sfinţi ierarhi şi diaconi, cântând şi binecuvântând pe Dumnezeu, Cel Care a dat aşa mare har iubitului Său - Marele Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul cetăţii Mira Lichiei. Scena este pictată de eleva Moroşanu Georgiana, clasa a IV-a.

Icoanele micilor iconari sunt expuse la Biserica „Sfântul Nicolae“ - Aroneanu, alături de lucrări realizate în cadrul unui alt proiect („Izvor de bucurie în sufletul copiilor“), cu ocazia hramului bisericii.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/ si Ziarul Lumina


vineri, 3 decembrie 2010

Rugaciuni miraculoase - Rugaciunea lui Iisus, esenta paisianismului



Rugaciunea mintii sau rugaciunea lui Iisus, care se mai numeste si rugaciunea cordiala sau rugaciunea contemplativa, fara sa constituie intreaga spiritualitate ortodoxa, am afirmat ca e o caracteristica esentiala a ei. Intemeiata pe o doctrina ascetico-mistica, cu justificare scripturistica si cu straveche baza sinaitica, - doctrina a carei lamura, adunata din douazeci si cinci de scriitori celebri, se gaseste inmanunchiata in crestomatia care poarta numele de Filocalia -, practicata cu inflacarare din veac in veac, atragand atentia intregii lumi crestine prin forma izbitoare pe care i-o da metoda din veacul al XIV-lea si doctrina despre natura luminii taborice a lui Grigore Palama din acelasi veac, ea se generalizeaza din ce in ce mai mult in secolele urmatoare si se raspandeste pe intreaga arie geografica a lumii ortodoxe.
Sunt, fara indoiala, multe elemente, care au colaborat ca sa dea impuls acestei generalizari. Studiul lor ar putea face obiectul unui tratat aparte. Noi insa ne vom multumi sa spunem in treacat ca unul din aceste elemente e prestigiul scriitorilor care au teoretizat-o si au practicat-o. Printre ei se numara un Gura de Aur, un Dionisie Areopagitul, un Maxim Marturisitorul, un Ioan Climax, un Isihie, un Filotei, un Diadoh, un Dorotei, un David de Foticeea, un Grigore Sinaitul, un Grigore Palama, un Simion al Tesalonicului, un Nil Sinaitul, un Nil Sorschi, un Dumitru al Rostovului, un Marcu Pustnicul, un Marcu al Efesului iar dintre patriarhii Bizantului, afara de Gura de Aur, un Fotie, un Calist, un Ignatie.
Un alt element care a dat impuls acestei generalizari e doctrina despre constiinta harului din om, a lui Simion Noul Teolog. Am vazut ca el nu e autorul Metodei, cum s-a crezut pana catre sfarsitul veacului trecut, dar doctrina si experienta sublima a acestui sfant, a carui viata se cumpaneste pe anul 1000, au contribuit in mare masura la practicarea acestei rugaciuni. Simion invata ca numai un cadavru nu poate fi constient de prezenta harului. Harul divin e in noi in masura in care devenim constienti de el prin experienta mistica launtrica. Nimeni, ori cu cate haruri ar fi fost uns prin Tainele Bisericii, nu poate fi teolog sau crestin daca n-a ajuns la experimentarea personala a prezentei divine launtrice. Discutata si combatuta, aceasta invatatura, incomoda pentru unii, a avut darul sa generalizeze practicarea rugaciunii mintii, ca o cale sigura ce duce la contemplatie, adica la experienta constienta a Duhului Sfart. Socotita mai inainte ca o indeletnicire rezervata celor desavarsiti, rugaciunea aceasta se va propune de acum incolo oricui nazuieste sa devina constient de unirea cu Dumnezeu.
Un alt element al generalizarii e insasi "arta" acestei rugaciuni, care e, in fond, o sistematizare simpla si practica a intregului aparat, atat de complicat, al ascezei si al misticii, si un fel de culminare a lui. O arta "rapida si stiintifica".
Un element de mare insemnatate e credinta in puterea atribuita "dulcelui nume" invocat, al lui Iisus, focarul central al oricarei vieti, religioase. Si, in sfarsit, un element de o insemnatate istorica epocala e aparitia staretului Paisie si a marei miscari duhovnicesti pe care a starnit-o el in tot cuprinsul ortodoxiei. Multumita lui, rugaciunea mintii devine aproape un bun comun ortodox, incepand din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea pana in zilele noastre. El o reinvie la Atos, el o familiarizeaza in monahismul moldo-valah, el o generalizeaza in Rusia pravoslavnica. Nu vrem sa spunem cu aceasta ca, inainte de dansul aceasta rugaciune n-ar fi fost cunoscuta in Tarile Romanesti si in Rusia, care erau in permanenta legatura cu Marea Biserica a Rasaritului. In sistemul sau de organizare a vietii monahale, Paisie o introduce insa ca regula superioara de rugaciune zilnica pentru fiecare calugar.
Marele staret al Manastirii Neamtului e totodata un practicant al rugaciunii lui Iisus, un teoretician al ei si un dascal al multimilor calugaresti. Studiindu-se opera lui in sanul Bisericii noastre romanesti, s-a ajuns la concluzia cunoscuta de toti ca el a creat o mare epoca de reinnoire religioasa prin reforma regimului monahal si prin stralucirea culturii teologice rezultata din traducerile Sfintilor Parinti puse la cale de dansul. E profund regretabil insa ca istoricii nostri, care s-au ocupat de aceasta epoca, fie laici ca N. Iorga, fie teologi, n-au observat mai de aproape esenta insasi a paisianismului. Aceasta esenta este eminamente mistica. Ea consta din ridicarea spiritului monahal de la nivelul obisnuit al psalmodiei la inaltimea sublima a contemplatiei. Duhul nou paisian se poate rezuma in doua cuvinte: studiu si contemplatie. Studiu nu in intelesul de simpla satisfactie a curiozitatii teologice, fie ea oricat de legitima, ci de adanca pregatire a intelectului pentru contemplatie. Daca ignoram acest sambure de lumina al paisianismului, miscarea nu ramane decat cu o valoare cultural-teologica, cum a fost socotita pana acum printr-un mod de a o intelege cu totul periferic. Opera epocala a staretului Paisie nu poate fi valorificata real decat daca o consideram in continuitatea marelui curent de spiritualizare isihasta, in sensul larg si bun al acestui cuvant.
Suntem fericiti ca in anii din urma ne-a venit un ajutor, pentru acest mod nou de a interpreta paisianismul monografia istorica a protoiereului Serghie Cetferi-cov tradusa in romaneste de P.S. Nicodim, Mitropolitul Moldovei (Prot. Serghie Cetfericov, Paisie, Ed. Manastririi Neamtu, 1933). Parintele Cetfericov nu se ocupa in mod deosebit de spiritualitatea paisiana, dar din numeroasele documente, pe care le aduce monografia sa, privitoare la viata si invatatura lui Paisie precum si la universalitatea ortodoxa a influentei exercitate de marele staret, reiese cum nu se poate mai limpede aceasta spiritualitate.
Nascut la Poltava, dintr-o familie malorusa, in anul 1722, Paisie moare in anul 1794 ca staret al Manastirii Neamtului, unde i se odihnesc oasele. E un copii in care vocatia duhovniceasca se afirma de la inceput. Copii sunt vorbareti; el tace si parca ar fi mut. Lecturile lui dintai sunt ca si cele de pe urma: cartile ascetice. Vor sa-l pregateasca pentru preotia de mir; el nu se viseaza altceva decat calugar. Studiaza cativa ani la Academia ortodoxa a Kievului. E parca un dar din dar. Romania a dat Rusiei pe Petru Movila, intemeietorul acestei Academii. Rusia ne va da in schimb pe staretul Paisie. .Studiile la Kiev i se par prea profane. in mintea lui arde mirajul unei inalte si curate vieti duhovnicesti. Se rupe de maica-sa, de scoala si de tot si fuge in lumea larga s-o caute. Pentru ucrainienii din vremea aceea, mirajul duhovnicesc il exercita manastirile Romaniei. Cartea parintelui Cetfericov e plina de omagii fierbinti pentru monahismul nostru de odinioara, pentru frumusetea si rodnicia pamantului nostru pentru spiritul de frateasca ospitalitate crestina al voievozilor si ierarhilor nostri. Cativa ani, tanarul Paisie vagabondeaza prin Moldova si prin Muntenia, din manastire in manastire si din schit in schit. El cauta mereu un magistru duhovnicesc, care sa-l initieze in, lucrurile inalte cum dorea sufletul sau arzator. Sa insemnam din aceasta vreme legatura lui cu staretul Vasile al manastirii Poiana Marului munteana. Vasile e tot de origine rusa, e carturar, editeaza autori isihasti si scrie despre rugaciunea lui Iisus. Suntem inainte de anul 1746. In acest an, Paisie pleaca din Muntenia la Athos, din frica smerita ca Vasile sa nu-l faca preot. In Athos traieste pana la 1764, ani foarte aspri de saracie cumplita. Sfartul Munte e in aceasta vreme paraginit de urgia turceasca. in zadar cauta Paisie fantomele maestrilor in care s-a inflacarat odinioara focul Duhului Sfant.
E singur. Staretul Vasile din Valahia, batran, il reintalneste aici. Are mare inraurire asupra lui. Discuta intre altele despre rugaciunea mintii. Paisie isi face o comunitate restransa. Primul tovaras de viata aspra, cu trei ore de somn e un roman, Visarion. Apoi sunt doisprezece romani si cinci slavi. il preocupa enorm lectura patristica. Imprumuta cartile de la fratii sarbi si bulgari. Dar aceste carti de spiritualitate sunt foarte rare. Multe le stie numai din titluri. In comunitatea sa practica rugaciunea lui Iisus. Un calugar, Atanasie, il acuza din aceasta pricina.
El se apara in fata marelui sobor si acuzatorul isi cere iertare. Cand Paisie, preot acum, slujeste Sfanta Liturghie, are fata transfigurata si darul lacrimilor il impiedica adesea sa continuie slujba. Darul lacrimilor e, dupa maestrii spirituali, semn al prezentei Duhului Sfant.
Care anume sunt preocuparile lui carturaresti in Athos? Ne-o spune singur: "Mai intai am inceput cu sarguinta si cu ajutorul lui Dumnezeu sa adun cu mare greutate si cheltuiala cartile Sfintilor Parinti care invata despre ascultare si paza (trezvie), despre atentie si rugaciune". (Cetfericov, op.cit. p. 233). Aceste carti insa erau traduse intr-o slavona aproximativa si cum erau necesare "pentru nevoile noastre"... "m-am apucat sa scriu cu mana mea cartea Sfantului Isihie, pres-biterul Ierusalimului, si a Sfantului Filotei Sinaitul si a Sfantului Teodor al Edesei, dupa patru copii slavone pentru a le clarifica intelesul". Traducerile acestea nu-1 multumeau insa si, dupa multe cautari prin manastirile Athosului, descopere la un grec copist urmatoarele tratate elinesti: al , al Sfantului Filotei, al Sfantului Isihie, al Sfantului Diadoh, al Sfantului Talasie, al Sfantului Simion Noul Teolog "Cuvant despre rugaciune", al Sfantului Nichifor Monahul "Cuvant despre rugaciune", al Sfantului Isaia si alte asemenea carti (Cetfericov op.cit.).



Paisie puse sa i se copieze aceste carti elinesti. El le va lua in Moldova ca sa rectifice textele slavone dupa originale si sa traduca pe cele inca necunoscute.
Prin urmare, in Athos el practica rugaciunea lui Iisus. Atat el cat si comunitatea lui romano-slava. Cartile pe care le cauta sunt cele isihaste. Si nu le indreapta si nu le va traduce din interes pur cultural, ci pentru nevoile vietii spirituale a lui si ale fratilor lui de comunitate. Noua regula a comunitatii acesteia era acum alcatuita si va ramane in Athos chiar dupa plecarea lui.
Evenimentul acesta are loc in anul 1764 cand Paisie cu 64 de frati, cu cartile isihaste si regula cea noua, se imbarca pe doua corabii ca sa se stabileasca "in tara ortodoxa a Moldovei".
Lucrul principal care ne intereseaza aici e ca Paisie practica rugaciunea lui Iisus in forma ei cea mai inalta, adica in forma contemplativa. Cetfericov scrie ca staretul nostru "se distingea printr-un dar neobisnuit de rugaciune inflacarata si cu lacrimi in timpul careia fata lui intotdeauna luminoasa si cuviincioasa se lumina si mai mult si se aprindea de focul launtric al simtului rugaciunii" (Cetfericov, op.cit.). Biograful sau, care i-a fost ucenic timp de 30 de ani, istoriseste ca 1-a vazut rapit in contemplatie. "M-am uitat la el si am vazut ca fata lui era ca de foc, in vreme ce de obicei era palida alba. Atunci ma cuprinse o frica. Stand putin, am zis cu glas mai tare rugaciunea. Staretul nici de asta data nu raspunse. Atunci am inteles ca era cufundat in rugaciune din care pricina se si aprinsese fata lui" (Cetfericov op.cit.). Uneori, cand cuvanta calugarilor, figura ii stralucea de acelasi foc launtric al harului. Rugaciunea lui provoca vindecari extraordinare si lumina ei ii dadea o profunda cunoastere de sine, care, pentru isihasti, pretuieste mai mult chiar decat vederea unui inger. Aceasta cunoastere de tine insuti, aceasta privire inlauntrul tau ca prin transparenta unei imaterializari, e specifica rugaciunii mintale. Marii ei practicanti au toti fata stralucitoare ca a lui Moise sau ca a Mantui-torului pe muntele Taborului si se vad pe dinauntru transfigurati de o lumina dumnezeiasca. La Paisie, darul rugaciunii e verificat indelung de contemporanii si ucenicii sai. Indata dupa moartea lui, fara sa-i astepte canonizarea, ei alcatuiesc o slujba speciala, cu stihiri si canoane, pentru invocarea lui ca mijlocitor cu puterea extraordinara a rugaciunii asa cum se dovedise pe pamant. Un studiu amanuntit ne-ar dovedi usor ca viata lui Paisie adevereste toate regulile experientei mistice. Omul acesta, straniu de slab si de palid, de parca n-ar fi avut niciodata sange in el, subred si bolnavicios inca de tanar, avand partea dreapta a trupului o rana de sus pana jos, desfasura o energie de proportii fantastice. Umbla pelerin peste tari si mari, invata graiuri vii si adanceste pe cele moarte, organizeaza comunitati si le conduce zilnic, primeste vizitatori zilnic, predica zilnic, doarme trei ore pe noapte, transcrie carti, indreapta pe unele, traduce altele, supravegheaza un vast aparat carturaresc in acelasi sens, - la Neamt s-au gasit scrise numai de mana lui peste 350 de volume - , are totusi timp sa alcatuiasca antologii si tratate personale si totodata sa intretina o vasta corespondenta cu Muntenia, cu Athosul, cu nemarginita Rusie. E ceva intr-adevar supraomenesc in aceasta energie legata numai de-o aschie de trup.
Practicant al rugaciunii lui Iisus, Paisie e si un maestru al ei. Caci rugaciunea aceasta e, dupa spusa lui Isihie si a lui Nichifor Monahul, "o arta duhovniceasca". Ea se invata de la maestru la ucenic. Sunt foarte putini aceia, zice Paisie, care au primit-o in dar direct de la Dumnezeu. Cei multi trebuie, prin urmare, s-o deprinda.
Marea reforma monahala savarsita de el, de o valoare universala pentru ortodoxia moderna, consta din reglementarea pentru viata obsteasca din manastiri a rugaciunii lui Iisus. El ridica dintr-odata nivelul acestei vieti obstesti de la psalmodia mecanica la discursul interior al meditatiei si la contemplare. Lucrul acesta reiese categoric din regula monastica alcatuita de dansul la Athos si aprobata de mitropolitul si de sinodul Moldovei cand Paisie se aseaza staret la Dra-gomirna, in 1764. Textul intreg al acestei reguli il gasiti in cartea parintelui Cet-fericov (p. 256-269). Esenta ei este, saracia absoluta, ascultarea absoluta prin "taierea voiei", tacerea si interdictia conversatiilor dintre calugari, lectura patristica, meditarea Scripturii, a mortii si a iadului, marturisirea zilnica la duhovnic, iar pentru cei tineri de doua ori pe zi chiar, dar mai ales rugaciunea lui Iisus, continua. Paragraful VI al Regulei se ocupa in special de lucrul acesta: "prin chilii, fratii trebuie sa traiasca in frica lui Dumnezeu si dupa predania Sfintilor Parinti, mai presus de orice nevointa preferind rugaciune cu mintea cea savarsita in inima de iubirea de Dumnezeu si izvorita din virtuti cum invata despre aceasta multi Parinti purtatori de Dumnezeu. Dar cari Parinti invata despre rugaciunea mintii? - lamureste Regula mai departe. Sf.Ioan Gura de Aur, Sf. Calist al II-lea Patriarhul Constantinopolei, Sf. Simion, Mitropolitul Tesalo-nicului, Sf. Diadoh, Episcopul de Foticeea, Sf. Isihie al Ierusalimului , Sf. Nil Sinaitul, Sf. Ioan Scararul, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Petru Damaschinul, Sf. Simion Noul Teolog (pe care il crede autorul Metodei!), Sf. Grigore Sinaitul, - toti acestia si alti Sfinti Parinti dau invataturi despre rugaciunea mintii".
Examinarea acestei Reguli ne face sa vedem ca peste ascetica materiala, obisnuita in viata cenobita, se suprapune ascetica spirituala inalta, acea "paza a spiritului sau a inimii" caracteristica isihasmului sinaitic. Totul e organizat in vederea rugaciunii lui Iisus. Isihia adica tacerea, linistea sau pacea, paza spiritului si rugaciunea revin mereu in preocuparile staretului catre pastoritii sai. "Cine-si stapanesre limba, - invata el intr-o scrisoare catre ei - , isi pazeste sufletul de intristare . De la limba vine viata si moartea; cei mai batrani sa invete pe cei mai tineri si neexperimentati. In toti trebuie sa fie smerenie3bunatate si dragoste. Trebuie sa va intariti cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea mortii si a vesnicilor munci. in fiecare zi trebuie sa va marturisiti cugetele la staret. Rugaciunea lui Iisus sa o repetati necontenit" (Cetfericov, op.cit., p. 272-273).
Regula, intarita de Biserica Moldava, se respecta cu sfintenie. Comunitatea trece de la Dragomirna, cazuta sub austrieci, la Secul si de aici la Neamt, dupa insistentele voievodului tarii, impresionat adanc el insusi de stralucirea fara pereche a acestui fel de viata duhovniceasca. La sfarsitul veacului al XVIII-lea Neamtul devine supremul centru de iradiere spirituala pentru intreaga ortodoxie. El e acum ceea ce fusese Athosul in veacul al XI-lea si al XIV-lea, si ceea ce fusese Sinaiul in veacul al VII- lea. Studiul si rugaciunea contemplativa sunt cele doua focare de viata ale paisianismului. Regimul de la Neamt e adoptat rand pe rand de manastirile din Moldova si din Muntenia. Grigore, ucenicul direct al lui Paisie si prodigiosul traducator, ajunge mitropolit al Ungrovlahiei. Veniamin Costache el insusi e inflacarat de spiritul paisian. Poate niciodata Biserica noastra stramoseasca n-a adiat mai fecund de vapaia creatoare a Duhului Sfart ca in aceasta vreme. De la ierarhi si pana la calugarii umili e unul si acelasi elan de transfigurare dumnezeiasca. Eu sunt absolut sigur ca daca Mantuitorul nu ne-a pedepsit pentru prabusirile morale si pentru nevredniciile ce-au urmat si daca El totusi a acoperit de slava neamul nostru, ridicandu-i toate umilintele istorice, aceasta bogata indurare i-a fost cucerita de veacul transfigurat al paisianismului. E veacul de aur al ortodoxiei romanesti.
In Rusia pravoslavnica, Paisie gaseste un ecou de proportii epocale. Cartea lui Cetfericov ne spune ca peste o suta de manastiri principale din tot cuprinsul imparatiei ii adopta regula. Secolul al XIX-lea rus se caracterizeaza prin misticismul paisian. Doi factori contribuie la aceasta miraculoasa raspandire: ucenicii slavi formati la Neamt si traducerile slavone ale lui Paisie si ale numerosilor sai colaboratori, plus apostolatul epistolar desfasurat de el peste intreaga Rusie, de aici, de la poalele Carpatilor. Neamtul devine un loc de pelerinaj pentru rusii evlaviosi. Filocalia, aceasta antologie a isihasmului, talmacita intaia oara in slavo-neste de Paisie, ajunge cartea reprezentativa a misticismului pravoslavnic, dupa marturisirile tuturor marilor teologi moderni ai rusilor. in monahismul lor isi face aparitia o noua institutie sui generis: "staretismul". Manastirea are pe langa egumenul titular o personalitate religioasa nealeasa de nimeni, dar impusa prin puterea exceptionala a spiritului. Staretul e un director de constiinta duhovniceasca pentru monahi, pentru poporul de rand si pentru intelectualii cautatori de Dumnezeu, deopotriva. Modelul e Paisie. Si staretii acestia au cu atat mai mare influenta asupra sufletelor cu cat se dovedesc mai inflacarati de rugaciunea tainica a lui Iisus.
Sihastria Optina devine centrul rus al misticismului paisian. Ea joaca un rol covarsitor nu numai pentru viata bisericeasca, dar si pentru viata intelectuala a Rusiei. Filaret, practicant al rugaciunii lui Iisus, ajunge duhovnicul sotiei lui Ki-rievschi si-l converteste la ortodoxie. Kirievschi devine, alaturi de Homiocov, doctrinarul slavofilismului. Un al slavofil, filozoful Constantin Leontiev, dupa o sedere la Athos, se sfarseste ca monah la Optina. Aici isi cauta alinare Nicolae Gogel, framantat de dramaticele sale nelinisti religioase. Aici isi cauta repaosul sufletesc zbuciumatul Leon Tolstoi. Aici isi gaseste modelul pentru "staretul Zo-sima" Feodor Dostoievschi. Romanul sau "Fratii Karamazov" e, de fapt, romanul misticii paisiene. Aici vine genialul Vladimir Soloview cel mai mare filozof al Rusiei. Paisianismul, ne spune parintele Cetfericov, e in floare pana la revolutia bolsevica.
La Athos, ne spune tot el, a ramas pana azi in vigoare in cateva manastiri, Regula isihasta a marelui staret.
In rezumat, paisianismul a generalizat rugaciunea lui Iisus, facand din ea caracteristica moderna a misticii ortodoxe. Am spus insa la inceputul acestei prelegeri ca Paisie e un practicant si un maestru al rugaciunii mintale, dar totodata si un teoretician al ei. Lucrul ne intereseaza foarte de aproape fiindca, examinindu-1, vom descoperi o evolutie in felul de a intelege aceasta rugaciune. Si anume parasirea exagerarilor si erorilor "stiintifice", ce erau gata s-o compromita in trecut.
Doua imprejurari deosebite ca timp si loc, dar identice ca fond, il determina pe staretul Paisie sa scrie el insusi despre rugaciunea mintii. Una e urmatoarea: la cativa ani dupa asezarea sa la Dragomirna, niste calugari din muntii Mosenschi din Ucraina, instigati de un frate, se revolta impotriva rugaciunii mintii si arunca cartile care tratau despre ea. Provocat de aceasta intamplare, Paisie le scrie o epistola explicativa, care nu mai e o epistola ci un tratat in sase capitole. "Despre rugaciunea lui Iisus, care se savarseste de minte in inima" (Cetfericov op.cit., p. 301).
A doua imprejurare se iveste peste aproape 30 de ani, in 1793, cand un calugar Teopemt se revolta iarasi impotriva acestei rugaciuni si o declara eretica. Teo-pemt acesta era din manastirea moldoveana Poiana Voronei. Toti ceilalti calugari din acea manastire, care avea cartile despre aceasta rugaciune aduse de la Neamt, sunt partizanii ei si cer ajutor lui Paisie. Un duhovnic expert e trimis de la Neamt la Vorona sa impace pe Teopemt, dar fara izbinda. Atunci Paisie scrie calugarilor o epistola, care e o apologie a rugaciunii lui Iisus. Cine e impotriva ei se intemeiaza "pe nisipul mintii sale stricate", zice staretul. Cine e ortodox o primeste, fiindca ea se intemeiaza pe "o mare multime de marturii ale preacu-viosilor si de Dumnezeu purtatorilor Parintilor nostri, a carora copie v-o trimit odata cu aceasta " (Cetfericov, op.cit., p. 462). Dupa imbarbatarile adresate calugarilor Voronei la practicarea mai departe a rugaciunii, ii sfatuieste sa-1 readuca la calea ei si pe revoltatul Teopemt, dar in caz cand acesta se incapatineaza in revolta lui diavoleasca, sa fie exclus "cu dragoste" din manastire.
Din asemenea intamplari, intelegem ca acolo unde se introducea Regula monastica a lui Paisie, rugaciunea lui Iisus devenea obligatorie cu excluderea din comunitate a celor care o hulesc. In ce priveste aceasta hula, care tot se mai ridica ici si colo, ne-o putem lamuri ca un ecou intarziat cu veacurile, al contestatiilor violente din vremea omfalopsihismului. Episodul acesta al Metodei trecuse de mult. Dimpotriva, atitudinea marelui staret e hotarita contra acestui fel derizoriu de a practica rugaciunea lui Iisus. Fostul sau duhovnic, staretul Vasile de la Poiana Marului din Muntenia, scrisese mai inaintea lui un studiu prefata la cartea lui Grigore Sinaitul, unde omfalopsihismul e condamnat. Staretul Vasile, care, dupa toate semnele, trebuie sa fi fost intaiul maestru al lui Paisie in arta acestei rugaciuni, spune ca "unii suferind cu totul de nepricepere nu stiu macar locul inimii si socotind ca el se afla in mijlocul pantecelui indraznesc sa faca acolo rugaciunea mintii. Vai amagirilor" (Cetfericov, op.cit.). Suntem prin urmare la o distanta enorma de greselile omfalopsihice. in legatura cu aceasta chestiune, Vasile face foarte pretioase distinctii intre felurile de caldura ce se pot naste in timpul rugaciunii. Trebuie sa stim inca o data ca rugaciunea mintii in forma ei cea mai inaintata, in stadiul pasiv sau contemplativ, devine o inflacarare extraordinara a intregii fiinte a omului. Practicantul e in acel moment ca un rug aprins al Duhului Sfart. Afara de acest foc haric, mai sunt doua feluri de caldura ce pot aparea in timpul rugaciunii. Una e temperatura corpului, ce se ridica "de la rinichi" si care e fireasca, si nu e de temut; alta e caldura pacatului sau caldura erotica, pe care demonul carnii o poate ridica tocmai pentru a profana aceasta sfarta rugaciune. Aceasta singura e de temut si omfalopsihicii ii cad adeseori prada. De aceea trebuie sa se stie precis ca orice caldura perceputa cu simturile fizice nu vine de la har si nu e rugaciune. Paisie in savantul sau tratat atinge un subiect care nu "trece peste puterile lui", cum zice el cu smerenie, ci dimpotriva, il stapaneste cu o stiinta si cu o adancime uimitoare. El cunoaste perfect si doctrina si evolutia istorica a rugaciunii lui Iisus, care e "inflacararea cu focul serafimic" si ai carei practicanti devin "vase alese ale Duhului Sfant". Ea vine dintr-o glorioasa traditie a spiritualitatii ortodoxe, fiindca de demult e practicata, fie anahoretic, fie cenobitic "in muntele Sinai, in schitul Egiptului, in muntele Nitriei, in Ierusalim si prin manastirile dimprejurul lui, cu un cuvant in tot Rasaritul si in Tarigrad si in Sfartul Munte Athos si prin insulele marilor, iar in timpul din urma si in Rusia Mare" (Cetfericov, op. cit, p. 338). Introducand-o si reglementand-o ca forma cea mai inalta a vietii duhovnicesti, el e constient ca se afla in consensul general al ortodoxiei. Cine huleste aceasta rugaciune, "huleste sfarta noastra credinta ortodoxa" (Cetfericov, op. cit., p. 340). E foarte pretioasa justificarea dogmatica pe care i-o da el. Mintea si inima, care participa la aceasta lucrare tainica, sunt partile nobile din fiinta omului, care a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Prin urmare mintea si inima sunt foarte bune si vrednic este ca mintea sa aduca jertfa rugaciunii pe altarul inimii, in numele atotputernicului Iisus Hristos. Paisie deosebeste foarte limpede cele doua faze ale rugaciunii lui Iisus: meditatia sau faza activa, pe care o numeste "lucrare sau actiune" si contemplatia sau faza pasiva, pe care o numeste "vedenie".

Vorbind de contemplatie, el se intemeiaza pe Grigore Palama "stalpul nebiruit al ortodoxiei" pentru care rugaciunea mintii e consfintita de insasi Fecioara Maria cand a intrat in Sfarta Sfintelor si prin ruga ei a socotit "sfintita tacere ca absolut necesara rugatorilor pentru convorbirea cu Dumnezeu". Faza activa e a incepatorilor, faza pasiva a celor desavarsiti. Adanc ca magistrul Eckart cand ne vorbeste despre Grund-ul sufletului, se arata Paisie vorbind de tacerea mistica al carei organ il constituie "buzele mintii", adica despre acea parte din fiinta noastra ale carei misterioase antene iau contact cu Divinitatea in actul unirii mistice. "Este o gura a mintii omului celui mai dinauntru, zice el, cu ajutorul careia omul devine partas al cuvantului dumnezeiesc de viata datator, care e piinea ce s-a coborit din cer" (Cetfericov, op. cit., p. 356). Cand psalmistul zice: "Gura mea am deschis ti am tras duh", el vorbeste in sens spiritual, despre gura mintii sau "gura Duhului Sfart", prin care ideea de Dumnezeu patrunzind in tainita sufletului se incuie acolo si devine lauda de-a pururea. Rugaciunea lui Iisus in faza contemplativa duce catre acest misterios adanc al unirii in tacere divina.
Chiar daca n-am cunoaste despre aceasta rugaciune decat tratatul lui Paisie, el ar fi suficient pentru studiul ei. Fiindca autorul, versat ca putini altii in acest subiect, aprofundat o viata intreaga, a utilizat in expunerea lui toate temeiurile scripturistice, patristice, doctrinale si istorice, pe care o vasta stiinta si experienta familiarizata cu el i le puneau la indemana. Numeroasele sale traduceri din Sfintii Parinti contin, fireste, toate ramurile disciplinelor teologice, dar daca examinam lista lor, nu e greu sa descoperim ca majoritatea o alcatuiesc scrierile ascetice si mistice, iar dintre acestea nu lipsesc monumentele literare ale spiritualitatii isihaste in sensul larg al acestui cuvant. De asemenea scrisorile lui Paisie ne dovedesc ca ceea ce l-a preocupat mai indelung si i-a dat mai mult de lucru in truda de talmacitor sunt tocmai aceste carti mult iubite ce corespundeau naturii mistice a sufletului sau si idealului sau de viata spirituala in cuprinsul ortodoxiei.
Nu e nevoie sa reproducem aici toate ideile din tratatul sau despre rugaciunea lui Iisus, fiindca ele sunt asemanatoare cu acelea care au reiesit din expunerea noastra de pana acum. Ceea ce e interesant de subliniat e atenuarea greselilor "stiintifice" in expunerea lui Paisie. in grija pe care o are de prestigiul rugaciunii si in pasiunea pe care o pune pentru a o generaliza si a o face iubita, el merge pana acolo incat elimina din textele veacului al XlV-lea, pe care le citeaza, cuvintele si expresiile de natura sa nasca discutii si sa compromita rugaciunea. Astfel, bunaoara, citind faimosul fragment din Metoda sfintei rugaciuni si atentii, (reprodus de noi in prelegerea respectiva) pe care se intemeia omfalopsihismul, el sterge toata partea compromitatoare desi era sigur ca autorul Metodei e Simion Noul Teolog.
In Metoda textul suna astfel: "inchide usa si ridica-ti spiritul mai presus de orice lucru desert si vremelnic, apoi sprijina-ti barba in piept si indrepta-ti ochiul trupesc cu spiritul intreg spre mijlocul pintecului, adica spre buric, comprima-ti aspiratia aerului ce trece prin nas asa incat sa nu respiri usor si cauta cu mintea inlauntrul maruntaielor pentru a gasi acolo locul inimii, unde obisnuiesc sa se adune toate puterile sufletului".
In traducerea lui Paisie, acelasi text apare modificat in felul urmator: "inchide usa, trage-ti mintea de la orice desertaciune, strange-ti barba in piept, indreapta-ti impreuna cu mintea si ochiul simtului, incetineaza respiratia ca sa nu sufli prea slobod si incearca cu cugetul sa gasesti inlauntrul in piept locul inimii, unde le place sa-si aiba salas de obicei toate puterile sufletesti".
"Mijlocul pantecelui" si amanuntul ombilical au disparut. De asemenea launtrul maruntaielor. Inima s-a suit acum la locul ei firesc, adica in piept. Cu alte cuvinte, principiul sincronismului psihofizic a ramas in vigoare, dar progresul stiintei a facut sa dispara grosolanele erori medievale. Rugaciunea mintii e de acum incolo eliberata de elementele compromitatoare. Marele Paisie, dupa cum am vazut, o apara cu taria unui om care i-a experimentat focul serafimic si cu aparatul doctrinal al unui savant in materie, pentru a face din ea un bun comun al ortodoxiei moderne.
Autor: Nichifor Crainic

Sursa: www.crestinortodox.ro

Rugaciunea lui Iisus

Vindecarea miraculoasa a celor doi demonizati din tinutul Gadarei



In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. Binecuvantati si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Sa ne impartasim acum din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, care ne spune, iata:
“Si trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, care ieseau din morminte, foarte cumpliti, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Si iata, au inceput sa strige si sa zica: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Departe de ei era o turma mare de porci, pascand. Iar demonii Il rugau, zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei, iesind, s-au dus in turma de porci. Si iata, toata turma s-a aruncat de pe tarm in mare si a pierit in apa. Iar pazitorii au fugit si, ducandu-se in cetate, au spus toate cele intamplate cu demonizatii. Si iata toata cetatea a iesit in intampinarea lui Iisus si, vazandu-L, L-au rugat sa treaca din hotarele lor. Intrand in corabie, Iisus a trecut si a venit in cetatea sa”. (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Iubitilor, tot cuvantul Evangheliei, dupa marturia insasi – e Buna Vestire – e . Si asa trebuie sa fim cu luare aminte sfanta, neclintita, la intelesul de viata facator al descoperirii Dumnezeului celui viu. In aceasta marturie din Evanghelia citita astazi se dezvaluie, nu vom indrazni a spune punand in comparatie adevar mai adanc sau mai putin adanc, mai de pret sau mai putin pret (nu exista in Evanghelie, totul este dumnezeiesc). Dar aici ceea ce se leaga de existenta noastra atat de framantata, chinuita, intrebatoare, mai mult, tema raului. Acei demonizati, deci stapaniti de demoni, deci de cel ce propriu-zis este numit cel rau, nefericitul demon.

Nu noi suntem judecatorii; unicul e Domnul si Judecatorul si Ziditorul nostru. De aceea, o si mai staruitoare rugaminte si ardoare indeamna cugetul nostru sa luam aminte la ceea ce ni se descopera in aceasta dumnezeiasca Evanghelie, aceasta taina, mister al raului, care ne priveste si pe noi. Caci “vai celui singur”, zice Inteleptul la Cartea Pildelor. Nici demonul nu vrea sa ramana singur, si de aceea ne ispiteste, sa aiba si el, daca vreti, partizanii lui. In singuratatea, in unicitatea raului lui. Si ne priveste, deci, pe noi. Cu smerenie, dar si cu incercare de ascutime de gand, incercam, pentru dumneavoastra si pentru noi insine, sa deslusim din acest mister al raului care il patrunde pe om si-l face sa fie chinuit; cum erau acesti doi demonizati.

Iisus, dupa ce rostise Predica de pe Munte, acolo, aproape de lacul, iezerul, Marea Galileii, coborand de pe munte, cu predica rostita multimilor de acolo, care erau stranse in jurul Lui, trece tarmul Marii Galileii dincolo, spre rasarit. Si acolo – si oriunde – Il asteptau oameni. El a venit pentru toti, cu intreg adevarul, pentru intreaga zidire. Si trecand marea, acolo L-au intampinat acesti demonizati, stapaniti de demoni. Pe care am ascultat cum Sfantul evanghelist Matei ni-i descrie: doi indraciti iesisera de prin morminte. Si erau fiorosi, incat nimeni nu indraznea sa treaca pe calea aceea. Doua caracteristici prin care ei se faceau cunoscuti: “ieseau din morminte”, deci locuiau in morminte. Erau fiorosi, incat nimeni nu cuteza sa mearga in calea lor. Nu mai comunicau cu nimeni.

Cand, in timpul Postului Mare, aceasta pericopa evanghelica se va citi din nou dupa Sf. evanghelist Marcu, acolo e infatisat doar unul din cei doi demonizati, si cu starea lui mai inspaimantatoare. Lasam cercetarea pentru atunci, aceea care pune in lumina noastra si alte ascunzisuri. Aici luam aminte indeosebi asupra acestor doua trasaturi tragice: ieseau din morminte si, fiorosi, cum erau, se izolasera de lume. Nimeni nu cuteza sa se apropie de ei si nici ei nu se mai apropiau de nimeni. Sa ne gandim, iubitilor: petreceau in morminte, in lumea mortii; si despartiti de semeni, de oameni, de Cel care, ca om, poarta pecetea chipului lui Dumnezeu. Caci in om cand privesti cu ochii duhului, in orice om intrezaresti adanc pecetea chipului lui Dumnezeu. Iar ei, izolati, despartiti de om, de cel ce poarta chipul lui Dumnezeu, care poate sa fie pentru tine o cale, o pecete vazuta, dumnezeiasca. Deci despartiti de oameni si de viata; pentru ca petreceau in morminte. Deodata, starea aceasta sfredeleste adanc in cugetul omului si intelegi: despartire de viata, gandita, si de semeni.

Sfantul parintele nostru Grigorie Palama talcuieste adanc de tot, atunci cand spune: unul din relele cele mai mari pe care le sufera sufletul omului, sau mai bine zis cel mai mare rau dintre toate relele este unirea cu sarpele inteligibil, adica inrobirea de sarpele care, stim, este simbolul pacatului, raului care a ispitit pe Eva in Eden. Si inteligibil, adica al rautatii care lucreaza in suflet, in trup mai tarziu. Pacatul cel mai mare… integral, si trupul, dar nu in trup, nu de acolo pleaca pacatul, ci din minte. Aceasta inseamna la Sfantul Grigorie sarpele inteligibil, adica pe inteles. Gandul lucreaza si ceea ce intelegi si te unesti… Si la acesti oameni demonizati acolo lucra sarpele: gandurile lor erau dominate… O, Doamne! Ce inseamna un bolnav mintal, iubitilor? Ganditi-va! Un bolnav posedat mintal, in sufletul lui.

Este suferinta tuturor suferintelor: pierderea libertatii, cel mai scump dar al sufletului. Doua daruri ne-a impartasit noua Dumnezeu. Cu ele avem mangaierea, bucuria, daca vreti, lauda noastra (fereasca Dumnezeu, sa nu zica cineva mandria noastra. In veci sa nu rostiti acest cuvant! Pentru ca unii spun ca folosesc acest cuvant in sens pozitiv. Nu exista mandrie in sens pozitiv). Poate fi bucurie a harului, mangaiere care vine de la Mangaietorul, Duhul Adevarului, poate fi o lauda impartasita: “Lauda suflete al meu pe Domnul”, si-ti impartaseste si tie. Ei bine, darul nostru de pret il avem indeosebi in suflet, in constiinta noastra, si in libertate. Or, sa fii obsedat, stapanit de demon – pierderea libertatii. Si cum te stapanesc gandurile? De aceea a zis tot Inteleptul biblic: “Calea nebunului este dreapta in ochii lui, iar inteleptul cere sfat”. Nu e mai mare tragedie decat sa fii stapanit de ganduri… Si orice gand care vine din lumea aceasta… sa fii posedat si sa nu stii ca esti posedat; sa spui ca e calea dreapta. “Calea nebunului este dreapta in ochii lui”.

Omul bolnav mintal, aici e tragedia, ca nu stie ca e bolnav. Deci, bolnav sa fii si sa nu ai constiinta bolii. Posedat sa fii, si sa nu mai ai constiinta libertatii. Si cum e cu putinta? Gandurile… Iubitilor, sa patrundem mai adanc. Ceea ce spunem si marturisim, si de neuitat sa fie pentru orice constiinta: adancul adancurilor adevarului acesta este: a avea constiinta Dumnezeului celui viu. Dumnezeu, El, Cel unic si absolut, este Existenta eterna, nemuritoare si absoluta. Si din darul lui – existenta faptura, existenta prin har, prin participare. Retinem: prin har, prin participare. Deci existenta absoluta, dumnezeiasca, si a noastra, partasa. Asa cum zicem la Cina cea de Taina: “Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste”. El e Trupul si Sangele dumnezeiesc, iar pe noi ne impartaseste, ne face partasi.

Asa, Dumnezeirea eterna, absoluta, absolutul existentei este El, Dumnezeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfant, pururea fiind si acelasi fiind, si ne impartaseste, ne face partasi la El la existenta Lui si la nemurirea Lui. De ce? Pentru ca ce a daruit nu mai ia inapoi. Cum a zis dumnezeiescul Pavel: “Dumnezeu nu-Si ia inapoi nici darul, nici chemarea” (Romani 11, 29). Si, odata cu existenta, mai daruieste ceva. Odata cu existenta, odata cu nemurirea, ne mai daruieste bunatatea si intelepciunea. Acum, intelegand taina aceasta: El e Existenta, ne face partasi si pe noi, aducandu-ne “de la nefiinta la fiinta” (dupa cuvantul Scripturii; nu iesim din cuvantul descoperirii dumnezeiesti), cum ne rugam mereu. Si cum ca aceasta este adevarat noi toti, cei de fata, spunem ca suntem adusi de la a nu fi la a fi, de la nefiinta la fiinta. Si daca ne uitam asa, nedumeriti (si eu sunt uneori nedumerit, si eu sunt un prostanac ca oricare). Dar eu plec – ca sa nu pun pe nimeni in cumpana, sa ma pun pe mine in cea mai grea cumpana: acum 83 de ani, sa zicem, eram? – Nu eram. Si toti ceilalti erati, acum o suta de ani in urma, daca vreti? Trebuie sa intelegem cuvantul adevarului, viu de tot. Atunci, noi toti am fost adusi de la nefiinta la fiinta. Dar existam tocmai prin Cel care are fiinta, si care o are din veci, adica Dumnezeu. Si asa am fost adusi la fiinta: de Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant. Asta e zidirea noastra. Cuvantul Sfantului Maxim, atat de adanc si luminos, iubitilor, cum au Parintii acestia inspirati de Dumnezeu, caci I-au fost credinciosi cu gandirea, cu simtirea, cu viata lor: Dumnezeu ca Existenta eterna, eterna, si va spuneam alta data, mintea noastra spune ca El exista in veci.

Si de ce? – Nimicul nu produce. Dar existenta exista, Dumnezeirea. Si acea existenta vesnica nu sunt eu, ci numai El. Existenta dumnezeiasca exista, iubitilor, ea nu are, cum spune Sfantul Maxim, nimic impotriva, nimic contrariu, pentru ca are vesnicia. Sau, cum spune Sfantul apostol Pavel: “Caci toate fagaduintele in El sunt da”. Dumnezeu este numai da. Si Amin-ul nostru, care inseamna asa sa fie, zice ca in El toate sunt da. Iar Mantuitorul, in Cartea Apocalipsei 3, 14, spune: “Cel ce este Amin, Martorul zidirii lui Dumnezeu”. Mantuitorul este deci numit Amin (Asa sa fie), pentru ca prin El toate s-au facut (cu vrerea Tatalui, cu lucrarea Fiului si desavarsirea Duhului Sfant). Dumnezeu-Tatal la inceput a zis: “Sa fie lumina”, prin Fiul a zis “Sa fie!”, si in Duhul Sfant, care odihnea deasupra adancului de ape, incalzind, ca o pasare sfanta (de aceea simbolul Duhului Sfant este porumbita) semintele, radacinile lucrurilor. Atunci intelegem ca El, Dumnezeu, este numai da, nu are nimic contrariu. Dar noi, fapura, suntem numai da? Noi zicem numai da? Pai chiar si Mantuitorul ne spune: “Cuvantul vostru asa sa fie: ce este da sa fie da; ce este nu sa fie nu”. Dar de ce la noi este si da si nu? Aici se afla talc negrait: Dumnezeu este numai da pentru ca este vesnic; El nu are nu.

Este eternitatea unei afirmatii eterne. Faptura fiind adusa de la nu la da, de la nefiinta la fiinta, atunci faptura exista – si aici va rog sa fim cutremurati si sa ne patrundem de adevar – prin da al lui Dumnezeu, prin Amin al lui Dumnezeu, prin Sa fie al lui Dumnezeu. El este da si numai da. Si ne impartaseste si noua: Da, sa fie! Prin Amin exist. Fiul lui Dumnezeu de aceea asa a inceput predica lui: “Amin zic voua”, la care noi raspundem la sfarsit: “Amin” – asa sa fie. Dar zice dumnezeiescul Maxim atat de adanc: “Intrucat Dumnezeu nu are contrariu, El e numai Da. Faptura are si un contrariu al ei – neexistenta. Caci a fost adusa de la nu la da”. Eu nu exist decat prin Da al lui Dumnezeu. Dar de la nefiinta am fost adus la fiinta; din contrariul existentei. Si neincetat sa cugetam la adevarul existentei noastre: existam prin Dumnezeu si prin Da al lui Dumnezeu. Dumnezeiescul Parinte Atanasie cel Mare spune, plecand tot de la ideea de necreat, care e Dumnezeu, si creatura, care suntem noi, ca in aceasta a constat ispita demonului, intai: ca prin pacat sa ne intoarca la nefiinta.

Vine imprejurarea sa spunem o data mai mult pentru ce care ne asculta: ce tragic, sa se scrie prin ziare sau sa auzim la televiziune ca a trecut cutare in nefiinta. E ispita celui care vrea sa ne arunce in nefiinta, a demonului. Demonul vrea sa ne intoarca la nefiinta, la nu. Si atunci intelegem, cand Sfintii Parinti definesc raul drept tagaduire a binelui; deci a spune nu binelui, nu existentei, nu nemuririi, nu vietii, nu bunatatii, nu intelepciunii. Aici e taina raului. Intelegem si ne cutremuram. Si, intelegand taina, demonul, rasadul cel rau rasadindu-l… cum a spus Mantuitorul: “Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc, va fi smuls din radacina” (Matei 15, 13) – la ce rasad se refera Mantuitorul? – Rasadul demonului, rasadul necredintei, rasadul ispitei celei mai grave: a refuza existenta, viata, pana la cel mai clar pacat, al sinuciderii.

Si tot dupa Sfintii Parinti, darurile impartite de Dumnezeu sunt indeosebi acestea patru: existenta si nemurirea, bunatatea si intelepciunea: Existenta – ca existam; nemurirea – ca nu-Si ia Dumnezeu inapoi darul. Acestea tin de firea noastra. Iar bunatatea si intelepciune tin de vointa noastra si de vietuirea noastra. Si intrucat si existenta si nemurirea tin de fire, nu poti sa le desfiintezi. In schimb bunatatea si intelepciunea tin de vointa noastra. Si daca, iarasi, contrariul existenetei este neexistenta, contrariul nemuririi este moartea, contrariul bunatatii este raul, contrariul intelepciunii este necunostinta binelui, neinvatarea binelui. De aceea repetam cuvantul rostit de Sfantul Marcu Ascetul, care spune ca uriasii care ucid sufletul sunt uitarea, nestiinta si lenea. Toata creatia exista de la Dumnezeu Tatal, toata firea. Pacatul tine de vointa noastra, de libertatea noastra, de raspunsul nostru Amin la Amin-ul lui Dumnezeu; Da al nostru la Da-ul zidirii creatoare a lui Dumnezeu. Si in pacatul savarsit cu gandul, cu mintea, la bine raspunzi cu rau, la intelepciunea dumnezeiasca cu ignorarea, cu uitarea.

Si atunci retinem, iarasi: raul nu e in fiinta, nu fiinta devine rea, nu firea, ci viata, gandirea. Raul e numai in mintea noastra, numai in vointa noastra. Asa de adanc spune Sfantul Grigorie: Dumnezeu e bunatatea vie si de viata facatoare a celor vii. Pe cata vreme atunci cand ispita patrunde in mintea omului, in vointa omului, atunci duhul omului se uneste cu raul; tentatia lui, ispita catre nu, catre nefiinta, catre moarte.

Sa retinem, sa nu uitam o clipa, aceasta era starea celor doi demonizati: mormantul si despartirea de oameni, de creatie, intr-o negare; o negare nu absoluta, caci nu e cu putinta. Absolut e numai Dumnezeu. O negare a totul. E un fel de duh al mortii. Raul nu are fiinta; el e o negare, o lepadare, o imbolnavire, o tagaduire, o despartire de Dumnezeu, o paralizie. Si nu e paralizie mai inspaimintatoare: demonul nu creeaza, iubitilor, nu produce. Au spus inteleptii credinciosi: Filosofiile negarii, ale tagaduirii lui Dumnezeu, n-au produs nimic nou. Pot sa reproduca, sa copieze, pot sa cloneze, astazi. Iubitilor, trebuie sa o spunem cu taria adevarului de neclintit: raul, demonicul, paralizia, obsesia, anularea libertatii te duce la sterilitate totala.

Starea de monotonie, cum spune Parintele Staniloae. Nimic nou, nimic sa-ti invioreze viata. Propriu-zis mintea noastra devine creatoare cand se atinge harul, dumnezeiescul creator de ea. Restul e petrecere intr-un fel de lume a mortii, caci moartea nu are fiinta. E numai ispita ca mergi in nefiinta, dar nu mergi in nefiinta; nu poti. Iar tentativa sarmanului posedat de demon de a se sinucide nu e realizabila; nu-ti poti suprima existenta. Dar existi in acea agonie prin posesia celui rau mai inspaimantatoare decat orice. Incapacitatea de a intrezari orizonturi noi; orizontul divin al infinitului luminii si iubirii. Si te zbati… Nu vedeti dumneavoastra cum se zbat – cu durere o spunem, nu judecam pe nimeni – sarmanii nostri in diverse spectacole la care ne amuzam si ne incantam si in euforie parca tresaltam… Doamne, dar e un zbucium nebun, fara sens; niste salturi in vid. Din aceasta omul iese mai bun, mai drept, mai sfant, mai creator? Caci omul e creat dupa chipul Creatorului. Aici e tragismul.

Si intelegem, atunci: raul e tocmai nefiinta. E nefiinta pentru ca nu are fiinta. Cum spune Sfantul Grigorie Palama: Ajungi duh mort nu prin fiinta, caci nu e o fiinta a mortii, ci prin lepadarea vietii adevarate. Atunci, deodata intelegem, simtim ca se desparte lumina de intuneric, cum zice rugaciunea: “Doamne, Cel ce ai despartit lumina de intuneric...”. Eu exist prin Da, Amin, si raspund: Da, Doamne, eu exist prin bucuria vietii, a vietii nemuritoare pe care mi-ai dat-o; exist prin binele pe care mi-l impartasesti, prin intelepciunea poruncilor Tale, Tu, Care esti insasi Fiinta poruncilor, a virtutilor, si imi impartasesti din insusirile Tale dumnezeiesti virtutile Tale: si intelepcine, si dreptate, si curajul de a purta greutatile, si stapanire, cumpatare, biruire a oricarui gand care ma incearca si ma indeamna…

Sa nu uitam, sa tinem cuvantul acesta de sfintenie: cei doi demonizati in fata lui Hristos L-au marturisit drept Fiu al lui Dumnezeu – adancul din ei nu era distrus. Deodata au cunoscut in Hristos Originea, Adevarul ultim. Dar au zis: “Ai venit sa ne chinuiesti inainte de vreme?”. Vremea – Judecata. Iar Judecata va insemna sentinta desavarsita, absoluta, a binelui si a raului. Pana ce istoria va intra prin Judecata in imparatia lui Dumnezeu, in istorie inca avem confuzia intre bine si rau. De aceea e nevoie sa o lamurim mereu. Judecata va insemna sentinta asupra a ceea ce este bine si ce este rau, incat va fi sfarsitul confuziei, nu al lumii. Deci demonizatii aceasta spuneau: Stim cine esti… ne judeci inainte de vreme. Stim ca atunci va fi Judecata. Si toti vor intelege ce e bine si ce e rau, vor iesi din confuzie tocmai prin Judecator, prin Hristos. Iar demonii tot amana. Caci, cum spuneam si alta data, timpul demonului este “maine”, pe cand al lui Dumnezeu este un etern “acum”. Demonul mereu sa amane, doar-doar nu va ramane singur.

Si de aceea au cerut sa fie trimisi in turma de porci, ca sa ramana tot in lumea aceasta, sa nu ramana in nici un chip singuri. Dar, cum spune Sf. Pavel, “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga”, de aceea ingaduie un timp pana la Judecata, o plinire, asa cum si cand S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu, “la plinirea vremii” a venit. Si a ingaduit demonilor sa mearga in turma de porci. Si atingandu-se de ei s-au aruncat in mare. A ingaduit aceasta ca sa arate ca opera demonilor e o opera a distrugerii, nu a zidirii. Dumnezeu zideste, demonul distruge. Si s-au aruncat. Dar in adanc toata faptura ramane tot in mana lui Dumnezeu. Raul nu poate distruge existenta. Si pastorii s-au inspaimantat, au mers in cetate si au vestit ceea ce se petrecuse si au venit cei din cetate si vazand paguba ingroziti, sarmanii, L-au rugat pe Iisus sa plece din hotarele lor. Un dar, o ofranda, o sansa a mantuirii pe care n-au primit-o.

Dar pentru noi adevarul adanc al cuvantului, iubitilor… Taina libertatii… Cele doua lumi: cea eterna – Tatal, Fiul si Duhul Sfant –, lumea libertatii, si lumea fapturilor, creata – din care facem parte si noi care dupa chipul Fiului de Tatal in Duhul Sfant suntem ziditi; lume adusa de la nefiinta la fiinta, de la nu la da. Nu lumea aceasta imi da libertatea. Stiti ca o ideologie numea liberteatea drept necesitate inteleasa. Ce vrea sa spuna? – Sa intelegi legile creatiei, ale lumii acesteia, adusa de la nefiinta la fiinta, care implica necesitatea. Intrebam: Poate sa fie libertate in necesitate? Luati aminte la cuvantul sfintilor. Sfantul Vasile cel Mare spune: “Daca i-ai luat virtutii libertatea i-ai luat esenta”. Iar Sf. Ioan Damaschin spune: “In necesitate nu e virtute”, adica in ceea ce mi se impune necesar ca o lege absoluta. Legea creatiei este o lege a aducerii de la nu la da, careia ma supun: caci daca ma arunc in foc ard, daca ma arunc in gol ma prabusesc.

Deci e o lege a necesitatii si in necesitate nu e virtute. Iar virtutea nu-i din lumea aceasta, e mai batrana decat aceasta lume. Intelepciunea, dreptatea, curajul, barbatia de a birui raul, de a ma birui pe mine cand sunt ispitit, stapanirea de sine… de unde sunt virtutile? Din lumea necesitatii? – Din lumea libertatii dumnezeiesti, din lumea luminii divine. Atunci, e atat de limpede misterul libertatii! Eu m-am cutremurat cand l-am inteles: Tot ce ma leaga de lumea pacatului, de lumea stricaciunii, de lumea mortii, tot ce ma leaga de ce e muritor ma duce in moarte; nu e libertate. Singura libertate este ceea ce ma leaga de Dumnezeul cel viu, de nemurire, de credinta, de nadejde, de dragoste, de bunatate, de pace, de vanare a tot raul, prin care nu ma despart de lume, ca acesti doi demonizati, si nu petrec in morminte, ci petrec in lumea vietii, a credintei prin Cel inviat si a intelegerii lumii acesteia cu lumina si cu iubire dumnezeiasca. Si numai robul lui Dumnezeu e liber, e unit cu libertatea Celui vesnic, unde nu e contrariu, unde e numai da, numai lumina. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, libertatea vietii, libertatea invierii.

Faca Domnul sa intelegem taina libertatii, taina vietii, taina unirii noastre in lumina si iubire cu Dumnezeul cel viu Ziditorul, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, cu Maica Preacurata si toti sfintii! Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Link Within

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...